cu sfîrcurile tari ca dropsurile

Fumăm.
– M-am născut la Cantacuzino…
– Mi-ai spus asta.
– …dar în Floreasca am ajuns pe la patru ani, cred. Înainte am stat unde-i acum Sala Palatului într-un bloc sau casa, habar n-am, într-o cameră imensă care taică-meu vroia…
– …pe care…
– …pe care taică-meu voia s-o împartă și să facă un apartament cu cinci camere, dar a intrat la demolări și el a făcut rost de apartamentul din Floreasca. Cu o seară înainte de mutare a venit pe la noi bunicul, tatăl mamei mele, și a băut cu tata o sticlă de mastică. Nu știu dacă de la mastică i s-a tras sau asta a fost, dar ăl bătrîn a murit în acea noapte, așa că a doua zi s-au plimbat cu mortul pe care l-au dus acasă la el în Moldova trei zile mai tîrziu. Îl țin minte și acum într-o cameră albastră, întins pe pat, în costum, dar amintirea asta ca și altele legate de el sînt născociri ale minții mele. De exemplu am în cap imaginea lui, un bătrîn cu barbă gălbuie, într-un palton maro, coborînd o scară de lemn aflată la locul unde stătea Nănicu. Mai țin minte cum mă dirija cu bastonul. De dirijare știu din poveștile maică-mii, dar el n-a purtat vreodată barbă și nici pălărie cum e în închipuirea mea.
– Faci des asta?
– Ce anume?
– Înlocuirea unor amintiri cu imagini false.
– Nu-mi dau seama. Pesemne că da. Uneori pot să pun și pariu că așa a fost, dar mi se demonstrează că lucrul nu s-a întîmplat. E grav?
– Uneori da.
– Mda…
– Mda, mde. Ce dracu’? Ți-am spus să nu mai spui asta. Parcă mă iei la mișto.
– Scuze.
– Îți tot ceri scuze. Nu mai fă și încetează cu scuzele.
– Nu te-nfuria.
– Nu mă-nfurii. Mă plictisești.

Oftez și trag un fum din țigară.
– Mai e cafea?
– Da. Mai vrei?
– Nuuu… De ce crezi c-am întrebat? Uneori ești îngrozitor de prost.

Mă scol din pat, îți iau cana și mă duc la bucătărie. Lumea mișuna deja. Era nouă și-n curînd vei pleca. Umplu cana, mai pun ceva lapte și trei pastile de îndulcitor și ți-o aduc. Tu stai sub cearceaf cu sînii pe-afară și-ți mai aprinzi o țigară. Pun cana pe taburetul de lîngă tine pe care stă mobilul la-ncărcat. Zîmbești.

– Mersi.
– Cu plăcere. De ce zîmbești?
– Pentru că arăți haios așa cum ești ca o sferă preocupată să nu verși cafeaua. Dar în special pentru că scoți limba cînd te concentrezi.
– Asta o moștenesc de la taică-meu.
– Și mai ce?
– Neoprirea și lăcomia la băutură. Din cauza lui nu beau două zile la rînd.
– Poți spune „datorită”.
– Mă mai gîndesc. Plec la baie.

Îți iei țigara, cana și pleci. Mă uit la spatele tău, la finețea liniilor, la verticalitatea prelungă, la cum îți tragi în spate umerii. Ești o mîndrie mergătoare. Nu trestie, nu prostii.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s