cu sfîrcurile tari ca dropsurile

ar trebui să scriu, să desfac de mine dorul ăsta letal și să nu te mai caut, dar îmi dau seama că orice hotărîre de acest gen e puerilă atîta timp cît nu am mijloace să o fac[1]. îmi vei spune, ca de atîtea ori, că oamenii puternici dau la o parte ușor astfel de impedimente și o să te contrazic pentru că eu n-am fost niciodată puternic pentru mine, ci doar pentru ceilalți. m-ai întrebat de sute de ori de ce te iubesc. răspunsul e unic. habar n-am. bănui că mi-ai dat stabilitate, pe care n-o am decît cînd sînt indiferent sau cînd lucrurile nu ies dintr-o matcă normală. o să-mi replici că viața e frumoasă cînd se-ntîmplă neașteptarea. e adevărat, dar, iarăși dar, îmi doream o liniște, un soi de liniște pe care să brodez o altfel de lume, deși a broda e un soi de a scrie leneș așa cum simpla narare a faptelor e o parcurgere leneșă. nu știu să povestesc. asta mi-e clar. cărțile pe care le scriu sînt un soi de mozaic alcătuit din stări, iar parcursul e șotronic. ai citit șotron al lui julio cortazar? se scrie cu á desigur, dar nu mai am răbdare să caut, să fiu atent la detalii, vorba unuia de la mine de la crîșmă „dacă eu nu vorbesc corect și tu mă înțelegi, ce mai contează?” i-am răspuns că fără doar și poate contează pentru că-ntr-un alt context va greși iar lumea- va prelua mesajul lui greșit. mi-a rîs în nas. e ciudat cum te întîlnești în viață cu propriile tale reproșuri. eu mă văd pe mine-ntr-un acvariu și pot să mă persiflez, să fac mișto de mine și să recunosc cînd o iau pe arătură[2]. nu știu dacă asta m-ajută, dar așa fac. 

ciudat e că de cînd ai apărut am retrăit fragmente din alte iubiri demult apuse. mai ții minte scrabble-ul pe care mi l-ai adus într-o seară și la care m-ai bătut de m-ai uscat? tot așa primisem unul de la elisabeta. povestea ei seamănă cumva cu a ta, dar pe atunci izabela îi dăduse telefon din israel să ne-mpace. izabela… m-a iubit infinit, dar eu nu mai eram cu ea și a durat pînă să-mi fac curaj ca să plec. e și asta o poveste de spus, dar nu știu acum cum să o fac. o să-mi vină ideea. sau nu. nu știu acum.

mi-e dor de tine pentru că începusem să trăiesc. nu mai stau acum să explic cum, dar asta era senzația pe care mi-o dădeai.

[1] te caut, așa cum în fiecare dimineață mă scol cu tine sub pleoape. periuța de dinți, roz, e la locul ei printre-ale mele. parfumul l-am deschis ca să-ți simt aroma nedefinită a coapselor. am udat floarea, iar fotografiile tale îmi umplu pereții casei. pînă și-n cuvintele mele .ești.

[2] învinuitu-m-am, doamne al meu, cel cu nesfîrșitul număr de fețe întoarse de la mine ca de la cel de pe urmă, că n-a călcat decît pe buza prăpastiei, pe iarba de lîngă cărare sau pe gîtul morților cînd alergam după coapse obraznice prin cimitir pentru că-mi mirosea a primăvară sub unghii și-am gîndit că rugîndu-mă îmi vei da din îndurările tale, dar m-am tăiat .și ajunsu-m-am.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s