Apropo,

mai știi cînd ne-am plimbat o după amiază însorită prin anticariate? Mai ții minte cum te mîngîiam peste blugi în dreptul labiilor tale ce miroseau a căpșune și-a flori de jasmine (iasomie adică) și ceainicul acela rusesc de argint? Nu, nu-l mai ții minte. N-ai cum. Nu eram cu tine ca să-l vezi și să te minunezi de el. Eram cu tine, dar nu. Mă plimbam cu tine în capul meu, chiar dacă ești mare și-ți vorbeam și tu mă ascultai și mergeam ticăit, așa cum pot eu pentru că mi s-a umflat un genunchi (stîng) și am un călcîi paradit (stîng), dar dreptul e bine mersi. Altfel totul e ok, a venit primăvara, eu mă preumblu printre mesele cîrciumilor unde am secat toată vodca (spre disperarea medicului (o tipă blondă înaltă uscată superbă bună de pulă (care pulă) pe nume Lia, dar care cred că nu mi-a citit cărțile ca tine)) iar curvele cartierului îmi fac coronițe cînd adorm prăbușit pe o bancă din fața hipermarketului.

Nu te mai mînia pentru ce scriu. Ăsta sînt. Distanțele dau o anumită perspectivă relației dintre noi. Tu nu mă mai placi (becher, persoană importantă, nu spui cine), iar eu vorbesc cu tine de dimineață pînă-n seara pe deal tulnicul sună cu jale… Sau o fi fost bucium? Sau Dizzie Gillespie într-un bebop etno la trompeta cu influențe maramureșene despre care scria și Eminescu-n Poezia ca o insurgență („You are Whitman, you are Poe, you are Mark Twain, you are Emily Dickinson and Edna St. Vincent Millay, you are Neruda and Mayakovsky and Pasolini and Mazilescu, you are an American or a non-American(mai ales), you can conquer the conquerors with words”(aiurea)), volumul ăla cartonat, roșu, din care-ți citeam pe cînd făceai baie la mine și plîngeam odată cu ritmul pentru că-mi dădeam seama că eu n-am să fiu niciodată un Orfeu, iar tu nici pe departe o Euridice pentru că nu vrei și ești mai încăpățînată ca măgarul mitropoliei.

E! Tempi passati! (Un soi de piure pentru vegani, dar pe care-l faci strîngînd timpul de gît și-l vezi cum devine o pastă din ce în ce mai ascultătoare. Mai pui brînză!) Mă mai uit la poze din cînd în cînd, mai ales la alea deșănțate la care te excitai cînd îți bătea blitzul între coapse de te luminai și te jucai cu smotoceii pînă crăpau mîțele de ciudă.

A, să nu uit. Am strîns toate lucrurile de la tine și le-am pus într-un dulap pe care l-am închis și-am aruncat cheia de pe balcon. Într-o seară, venind acasă cam matrafoxat, am vrut să-l deschid. Plîngeam de sărea cămeșa pe mine. (Nu cămeșa, ci tricoul, dar nu ne luăm din amănunte.) Cum n-aveam cheie n-am reușit deși mi-am zdrelit buricele degetelor. Mi-am adus aminte ce-i cu cheia și am căutat-o toată noaptea-n fața blocului. Ieșiseră vecinii care credeau că însămînțez flori de lună. Nu le-am dat atenție deși ei mă încurajau și-și lăsaseră deschise televizoarele pe canalul porno al blocului unde tocmai rula ultimul episod din Urzeala flocilor, iar copii se delectaseră toată noaptea cu șerpuirile vecinelor supra-încălzite. Era ca la meci, începuseră să cînte și pînă la refren veniseră zorile alea care seamănă cu o cîrpă cenușie de ștergi podelele după ce ai variat pe-alături ca să n-o lași borțoasă după ce te-ai spetit în figuri învățate de la oafele din cartier pe cînd tac-tu credeai că faci labă și te snopea cu bătaia ducîndu-te la medic (o proastă!) care-ți declama ritos că nu vei mai crește și vei rămîne pitic din cauza over-masturbării (ceea ce s-a și întîmplat, dar nu din cauza labei, ci pentru că așa funcționează genetica, mama ei de genetică!) Plin de pămînt m-am retras în apartamentul meu (care se mutase de la unu la nouă și de la două camere la patru de bîntuiam ca un anaconda-n mlaștina fermecată) unde, tacticos, am luat satîrul cu care am făcut țăndări dulapul cu pricina (de căutau vecinii ce canal dă firme horror în loc de bulentinul de știri) și am scos punga în care depozitasem bretelele, ceasurile, bolano, florile, borcănașele cu zacuscă și gem de gutui (mă rog, spălate), mirosul pizdei tale, bluza browniană, cuvintele alea strivite de buze, rîsul după care cădea tencuiala de pe pereți și balerinii ăia cu flori cărora li se duseră tălpile. Le-am mîngîiat preț de două zile bocind ca la o moarte sau o despărțire, vorba lui leopardi „partir c’est mourir un peu” și de-atunci le-am lăsat pe fotoliul în care n-a stat vreodată nimeni ca să nu mai îmi distrug mobila florentină pe care bietul de Rick mi-o făcuse cadou cînd s-a lămurit că nu am stofă de homosexual și nici nu mă pricep la culori sau veșminte.

Ai băut cafeaua? Vrei să ți-o fac?

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.