pentru că azi e 14 septembrie

IEȘISE LA PLIMBARE, parcă (n-are întotdeauna importanță amănuntul care va influența tot restul vieții tale, dar să uiți pe care picior iubita ta are o pată cafenie e o crimă), și era pe la șosea când le-a întâlnit pe cele trei ca-n legenda cu Paris. Afrodita, Hera, Artemis și, mai ales, mărul.
Era la sfârșitul vacanței de vară sau să-i spunem gaura aia preventivă de dinaintea facultății și după o armată de pușcărie, avea nouășpe trandafirași prinși în buchetuțul începătoraș al viețișoarei lui, fusese dezvirginat de curînd și totul i se părea rosé. Și chiar era rosé.
Despre facultate habar n-avea nimic și nici nu-l interesa. La vremea aceea inconștiența personajului nostru principal era maximă, dovadă că îl pusese la punct pe examinator cu un an înainte sugerându-i niște calmante dacă e nervos și-i face observații. Avea să afle abia peste trei zile că-i va fi profesor de algebră preț de un an (de doi de fapt), dar oricum el n-avea știință despre așa ceva. În plus acela îl va recunoaște, surprinzător pentru el, într-un amfiteatru cu cincizeci de inși, „Recunosc în sală pe câțiva care au dat cu mine examenul oral la intrarea în facultate. De exemplu tovarășul în pulovăr roșu.” El era, drept care se va duce în pauză să-l întrebe dacă mai ține minte ce prostii debitase la examen. (Normal că el spusese prostii, dar asta e o altă discuție) Profesorul surâsese gentil și-i răspunse: „Ai făcut confuzie între…”*, ceea ce era perfect adevărat și-i mai și spusese pe un ton imperial „Îmi trebuia doar șase, ca să intru!” Deși primise opt și opt i-a mai dat domn’ profesor de două ori în primii ani de facultate. Era pe atunci de o superbitate încântătoare. Maică-sa, care era la ușă îngrozită de vocea lui atotștiutoare, era albă la față, dar el ieșind din sala examinărilor i-a spus detașat că intrase, lucru pe care taică-su nu l-a crezut și, cât a fost intervalul până la afișarea rezultatelor, acesta nu a făcut decât să adune scrisul cu oralul și să e-xecute media. Normal că astfel, buimăcit, nu l-a găsit pe lista celor intrați și se făcuse verde la față până a apărut Măria Să Inconștientul care i-a deschis cerurile declamând iată-mă-s! Pe lista cu intrații incorporabili. Ta-su a făcut ca la Flipper cu banii din buzunare îndemnându-l hlizit „îmbată-te”.
Armata fusese o experiență traumatizantă, deși avea sânge-n instalație ca să se pună contra tuturor și printr-un concurs de împrejurări pe care nu le-am înțeles vreodată nu a fost dat cu capul de pereți, dar învățase că dacă vrei să fii cel mai tare din parcare, neavând gașca la-ndemână, poate fi nasol. Al dracului de nasol, dar avea încăpățânarea unui măgar adolescent.
Despre dezvirginarea lui nu ar fi multe de spus. Un amic, mort prin primăvara anului următor, Dumnezeu să-l ierte, avea o gagică, printre multe altele, care într-o seară l-a sărutat pe când amicul se dusese sus să ia nu știu ce. Imediat i-a dat și i-a luat numărul de telefon. Ea l-a sunat câteva seri mai încolo pe o ploaie demnă de o arcă a lui Noe și i-a cerut să vină că s-o ducă acasă. El, cavaler fiind, s-a îmbrăcat, a luat umbrela și a plecat la Unirii pentru a e-xecuta sarcina, deși maică-sa încercase să-l prevină asupra neașteptatelor incidente produse de fete sau femei care lansează astfel de apeluri. Nici prin cap nu-i trecea că-l vă introduce în casă, se vom dezbrăca și va fi prima care va accepta să i-o tragă. Simplu, poziția misionarului care a durat ceva vreme, el fiind speriat că nu va fi în stare să termine. (Spuneam că eram pe vremea aceea inconștient.) Evident că a terminat și a terminat în ea. Nu se punea problema că n-ar fi știut nimic despre consecințe, dar capul lui era numai la actul în sine, de altfel nimic spectaculos, iar restul dă-le-n mă-sa.
A doua zi, când i-a povestit amicului, ăsta și-a pus mâinile-n cap. „Bă, prostule ai lăsat-o borțoasă!”, iar el, nonșalant a replicat că e soră medicală și știe ea ce face. Singurele lucruri pe care le mai ținea minte erau halatul în care se schimbase Flori, unul vișiniu cu o mulțime de nasturi pe care i-a desfăcut bucată cu bucată, graba cu care l-a prins și l-a ghidat înăuntrul ei, gândurile lui criminale că nu va fi în stare să termine (a durat vreo juma de oră misiunea) și o pată mică de sânge din chiloți lăsată de o rană pe prepuț. Kanieț Filma.

EVIDENT CĂ ERA ATENA Și nu Artemis cum se gândise. Pășeau toate trei precum domnul Weasley și cei doi Diggory după trecerea prin portal, în „Pocalul de foc”, apropiindu-se de pământ sau de trotuar vesele cu rochiile dezgolind puțin coapsele de final de vară, adică bronzate, iar Dan privea la ele fascinat de buna lor dispoziție.
Hera era o rubensiană măslinie ce zâmbea tot timpul, fin, imperceptibil, din buze și din ochii cu tăietură orientală. N-o auzise sau de fapt nu-și aducea aminte s-o fi auzit vreodată vorbind și o asemuia unei statui molatice, tăcute și binevoitoare. Deși a fost coleg cu ea vreo câțiva ani (stătea în banca din spatele lui împreună cu Atena) nu i-a trecut niciodată prin cap să fi vrut a-și trece palmele peste curbele ei leneșe. În plus, putea să jure că n-o văzuse vreodată nervoasă sau supărată. Lumea ei era un dar și se comporta ca atare spre deosebire de sora ei (pe care o va cunoaște peste câțiva ani după acest eveniment) ce aducea cu o furtună și nu trebuia să iei în serios furia cu care-ți spunea „bună ziua”, dar ținea bine la băutură. (Remarcă făcută după o sticlă de whisky pe care-au ras-o-mpreună și o discuție aprigă despre nu mai știu ce subiect.)
Cu Atena era altceva. Era jumate, jumate, ca și corpul ei perfect până la mijloc și disproporționat de mare, spre lateral, în jos. Avea părul șaten înspre blond, ochi albaștri de tip faianța pusă de Dom of The Rock, moacă de pui de vulpe, dar fundul enorm și picioarele strâmbe stricau aspectul mărfii. N-ar fi fost nimic pentru Dan dacă nu s-ar fi simțit în competiție cu ea timp de trei ani, cât au fost colegi. Avea snobilitatea unui cartier de copii de bani gata și-și permitea să-l persifleze, ceea ce-l irita înfiorător. Evident că-i venea ei rândul și-o măcelărea la orele de limbă și literatură română unde era eroul de la Termopile, Salamina și Piața Dorobanți. Își aducea și acum aminte de una dintre compunerile ei interminabile, cinșpe sau șaișpe pagini deseori, pe când el nu scotea decât vreo trei și asta cu greu, și unde incontinenta făcuse gafa să pomenească de „poetesa” Rainer Maria Rilke. Călcarea în picioare, care a avut loc post-citire, a fost apocaliptică, el dând glas tuturor frustrărilor lui de băiat nefutut în fața unei gagici care i-ar fi plăcut dacă nu era așa de scorțoasă. Printr-a unșpea îi și scrisese un poem de ziua ei și a fost măgulită, dar n-a binevoit să-l invite pentru că, nu-i așa, nu făcea parte din lumea bună și nici nu arăta mai procopsit decât un scaiete. Cum personajul principal al acestei cărți este un ins care ține minte tot ce i s-a făcut, bun sau rău, când a venit vremea și i-ai arătat din greșeală partea moale a pântecului a înfipt pumnalul până la mâner, rece, de parcă ar fi completat un formular la CEC. Îi plăceau țâțele ei mici, dar orice îl rănea îi dădea o trăire de măcelar ce primește un porc la tranșat.
Cea de-a treia, Afrodita după capul lui, i-a întins mâna și a spus „Isabela”. A privit-o și universul a explodat în pistrui. Știți ceva despre puterea continuului? Nu? Erau pistrui între pistrui și tot așa. O cascadă de parcă te afundai în infinitul unui segment de dreaptă [0,1] deși respectivele formațiuni arătau a fi separați.
A rămas ca un imbecil măsurând-o cu palma ei într-a lui. Corp perfect. Nu aflase încă de 90-60-90, dar proporțiile depășeau perfecțiunea. Adică erau co-recte. Părul brunet cu reflexe castanii, rochia cafenie cu flori mici colorate, dintr-un material ușor precum mătasea, care-i îmbrăca trupul fără să fie mulat, dar care dezdrobea instinctele animalice ale băieților neduși la sapă, ochi mari, negri, sandale romane bej și nasul cu acea curbă convexă a unei nobilități de oameni străvechi.
El era pe sfert slav și avea nasul cârn inițial, doar că acum era stâlcit de la o bătaie dintr-a șaptea, când s-a pomenit lovit cu capul de un coleg. (Nu-i vorbă, că acela și-o luase la greu în fața tutungeriei de pe Glinka de la un comando de îngeri protectori care, pentru un pachet de Snagov, l-au snopit, dar taică-su îl bătuse crunt pentru că luase cafteală și vreo două zile i-a tot curs borșul de umpluse ligheanele, oalele și ibricele casei, iar maică-sa spunea că nu știa cum se face sângerete.)
– Vezi, că e evreică! i-a șoptit Atena neștiind că argumentul, păcatul, stigma sau separarea de tipul ăsta lui nu-i spunea nimic, el habar n-având ce înseamnă categorisirea. Mult după aceea a priceput ce vor să zică semenii lui cu răftuirea, dar i se fâlfâia oricum, pentru că n-avea nicio asociație negativă cu noțiunea de evreu sau jidan, cum avea să afle ce înseamnă această peiorativitate mai apoi, deși un bun amic o dată, la nervi, îi spusese „bă, jidane**, dă-te mai încolo!” Nu reacționase de niciun fel pentru că nu cunoștea cuvântul. De altfel nici la țigani nu avea vreun sentiment de respingere, chit că crescuse într-un cartier împânzit cu ei. Sau poate de aceea. Stătea pur și simplu vrăjit de prezența Isabelei, iar universul avea deodată un alt înțeles. Tribalismele de soiul nu e de pe scara noastră l-au întristat întotdeauna, deși, fiind extrem de timid, nu lua legătura cu cei de la scara C și i se păreau încrezuți cu manierele lor apretate. Îi vedea, îi salută, dar deși lui îi plăcea Gina, n-a stat niciodată de vorbă cu ei. Puțoi, ce vreți?
În sfârșit, la un moment dat Isabela spune că ar vrea să vândă un casetofon și dacă ei cunosc pe careva amator de achiziție. El, galant, se oferă să se intereseze, ea îi dă numărul de telefon, 333595, ușor de ținut minte și seara se încheie aici.
El pleacă având constelația ei de pistrui în cap și o sună peste două zile. Nu găsise pe nimeni, nici nu căutase, dar voia s-o audă. S-au conversat la telefon vreo juma’ de oră după care (nu se mai știe precis cine) a venit cu propunerea să se vadă. Au fost de acord și s-au întâlnit la intrarea principală din Herăstrău. Ca un gentleman de Floreasca cumpărase un pachet de Double Horses, deși prefera Carpați, dar nu era să se ducă la-ntîlnire cu mahorcă. Au început să se plimbe și au ajuns pe undeva prin nordul parcului, unde s-au așezat pe niște ziduri ținute pe post de ruine.
Fumau și sporovăiau liniștiți, când s-a auzit sirena unui vaporaș ce traversa lacul, iar acuitatea sunetului a făcut-o pe ea să-și întoarcă torsul spre el, el a prins-o în brațe, a ținut-o strâns și a sărutat-o. S-au desprins uimiți, dar des-prinderea a durat vreo câteva clipe pentru că le plăcuse sărutul sau mai știu eu ce au avut în cap și-au reluat din nou și din nou. (De astă dată mai bine, mai profesionist, mai cursiv, mai determinat). Drumul spre blocul ei a durat câteva ore, era deja noapte și săruturile deveneau din ce în ce mai dese, iar căile mai întortocheate. Era parcă un neajuns în finitudinea întâlnirii și nu se puteau desface unul de celălalt, dar cum moartea vine după viață a trebuit s-o facă după ce și-au jurat iubire veșnică și alte alea ca orice îndrăgostiți pe lumea asta mizerabilă.

* Pitagora, referindu-se la confuziile repetate ale elevilor săi între termenii matematici, spune tranșant „Cuvintele lipsite de sensuri multiple sunt de rahat!”. Pitagora – Final Math, vol. III, pagina 247. (traducere N. Liță)

** Rudi Willy Wagner, (1812 d.Hr – 1888 d.Hr) ne spune în tratatul „über Schädel und traditionelle Bräuche”, vol 1, pag 217, că apelativul vine, surprinzător, de la polonezii care se duceau la târg și li se părea că evreii vînd o brînză (Jid în poloneza veche) cam slabă. De aici, ne explică savantul german, vine termenul de „jidan”. Mde…