sunt încă în luna

în care-a murit mama mea
și-mi lipsesc certurile alea de nu mai vorbeam o săptămână
de suna telefonul, iar ea mă-ntreba de ce nu am mai sunat
și răspundeam invariabil că am avut treabă

asta-i bine-mi zicea, dar mai ai nevoie de bani?

refuzam pentru că nu mi se părea normal să iau ceva de la ea
deși avea oarece pensie

nu nu era o lumină,
dar…
(aici ar trebui să înșir o grămadă de chestii de la mâncarea pe care-o făcea
pînă la cum m-a ascultat ea pe mine călcând rufele aduse de-afară, de la sârmele de oțel
din spatele blocului, iarna, un pic cartonate și eu dădeam din gură
despre cum mă văd strigoii pe mine prin geamul de la balcon chiar dacă pui un covor peste el
(asta cu covorul era de comă pentru că privirea li se-ntețea cu cât mai multe covoare puneai))

cert e că sunt ca fără o mână
vrând să-i dau telefon