despre însumi 2

2. CINE SUNT?

iaca o margine uitându-se la apa ce trece și-mi ia câte o fâșie, lăsând libere rădăcinile ierburilor aproape negre pe care le port de când nu mi-a mai ajuns ajunsul acela repetitiv. mă făcusem ca un porc (nu că acum aș fi altfel) și durerea de a scrie doar în cap se făcuse un soi de vierme gras ce-mi rodea ajungerea transformând-o-ntr-un gol nemernic unde bifam că trăiesc.

însumi sunt un obiect întâmplător, subteran și rareori ivit pe trotuarele patriei, astfel încât primăria cosește fânul dintre borduri cam de două ori pe sezon, iar cărări nu se fac. altfel ninge sau e ceață.

desigur că produc interacțiuni așteptabile, definite deja în zicale, regulamente de ordine interioară, palme-ncasate, bunul zimț, iubirea aproapelui de sine, munții carpați, labiile fetelor în floare, hârșâitul cuțitelor unul de altul precum mâna-mi pe coapsa-ți caldă, ușor transpirată, aroma primei țigări, hihihicaiimei, dimineața-n prăvălii înecate de soare, praf, mișcarea lentă a halatelor albe, ce-și dorește domnul?, afișe electorale, barbutul de lângă cinematograf, notele de la examenele din toamnă, inconștienta bucurie de a-ți fi.

lista e uneori mai lungă, alteori o arunc. mozaic… esențial!

și iată, sunt EU cel din celălalt capăt al țintei, acolo unde vezi glonțul cum iese zdrelit de tabla însemnată cu cercuri roșii, aproape negre.