despre însumi 3

3. SUNT UN BĂRBAT APROXIMATIV[1]

care se scoală dimineața[2] cumva odată cu pisicile și cafeaua (nu că ar fi dezonorant pentru unul ca mine să-ți aducă o ceașcă de cafea și s-o pună pe noptiera din stânga) ca să aștept geamătul tău de ora șase daaan (e ca un început de eră aș spune dacă n-ar fi prea pompos sau prea rece față de ceea ce simt eu, întrebându-mă cum e să fii sticlă de șampanie proaspăt destupată?) ce desface apartamentu-n drumuri și poduri, căi ferate și poteci nocturne, farfurii de spălat, somn de tivit, miorlăitoarele de hrănit și mai ales de liniște țesută-n dantelă belgiană, cu franjuri.

(actualmente sunt bine (nu că v-ar interesa de cum sunt), dar sper un soi de amendament la o constituție de nicicând.)

am stat astă seară cu cineva care-mi spunea că nu înțelege de ce oamenii promit și n-au nicio treabă. i-am răspuns că e o problemă de înțelegere nicicum de rea voință, cum ar crede unii (dar ăsta e un alt fapt aiurea de care niciunul nu e scutit).

în sine obiectul (adică eu) e o circumferință mobilă lăsată în spațiu să se multiplice, ori noi nu pricepem că a ne diviza într-o câtime de imagini e un mod de a ne fura aparența de oameni, când suntem un soi de fugari după noi înșine adulmecându-ne, iar a scrie poezie e a-ți întinde sângele peste obiectele din jurul tău, marcând teritoriul ca să ți se lipească degetele ochilor de ele și să pricepi că există în sine.

evident că textele sunt indiferente la ce par că sunt și încep să tacă, visele devin mai colorate, iar ziua va să doarmă mai mult într-o aseptică găoace de tablă.

mai vezi câte-o umbrelă galbenă, un șezlong, o gleznă fugind, iar la pariuri era deja coadă de pe la prânz.

curând nu voi mai ieși din casă decât o dată la câteva anotimpuri. prietenii îmi scriu ca să-mi arate că încă mai sunt ca pe vremea când puneam pe ferestrele intrărilor vești despre vinerile în care ne vedea seara pe fiecare în fotoliul lui goi și pluteam într-o incantație de râsete.

adevărul e că vremurile bune se uită ca duminica în care veneam de la școală după ce scrisesem ceva pe care îmi spuneam că e un poem, dar nu textul de doi lei era important, ci ignorarea blestemului, iar lumea din bloc ieșise (că era o zi superbă de martie) să ascundă iarna în tomberoanele de gunoi.

necesitatea mea de limpede…


[1] Desigur că spun aproximativ pentru că-s prea multe ciori în nucul din față care simfonizează cam scherzo.

[2] Când oboseala se topește (ca o clisă lipicioasă pe piele), nenumăratele mâini se desfac (un shiva cu șapte rânduri de aripi), apucă aerul calm al amiezii, cuvântă tuturor oglinzilor, îți bagă deștele-n ochi scormonind după culorile fiecăruia, plăsmuind noi ființe sau lucruri nefolositoare. De-ale dracului, desigur.