despre însumi 4

4. azi dimineață,[1]

trezindu-mă și desfăcând lumina de vis, mă gândeam că atunci când mori nu e bine sau rău, e doar ca și cum urmează să fii altcineva[2], altceva, ușor mai poros de exemplu, dar cel mai important e că nu vei ști niciodată nimic despre asta, iar periplul prin alte tărâmuri e doar literatură de consolare ca odiseea pentru un ulise ajuns la gagica lui pentru că, oricum, ai prefera să simți focurile gheenei sau lumina călduță și plină de proteine a raiului decât…

(actorul se prăbușește pe scenă în aplauzele mulțimii. se aude din off dar numai de câțiva, restul fiind ocupați cu urările, scandările și entuziasmul colectiv) ce brusc! gata! trageți dracului cortina odată!

(a doua zi se vor scrie funebre poetice despre sacrificiul înălbitor al actorilor. lumea va plânge, va comanda dejunuri luxoase cu vin asociat sau își va cumpăra nepăsătoare chibrituri.)

konieț filma, dar konieț…


[1] E un fel de-a spune pentru că timpul e ciclic (vezi puseele de naționalism letal cum apar fără a pune în practică povestea aia cu cine nu cunoaște istoria…), dar liniaritatea lui ne face agățarea mai „normală”… E un soi de a alinia, din lene, un concept contorsionat unei discipline care ne lasă obiceiurile-n pace disimulând astfel complexitatea naturii lui.

[2] Fundamental sînt alcătuit din iubire, dar nu pentru țară popor sau alte entități volante, ci pentru ziua aia cînd vii pe la mine, spăl toată casa cu clor și pun levănțică-n colțurile de optzecișipatru de grade, gătesc găluște, salată de boeuf fără boeuf și mici prăjituri înfățișînd animale, toc varză pe fundul de lemn adăugând chimen și piper din cel negru, pun vinul la rece în chiuveta de inox, aștern patul cu mătăsuri alunecătoare, îmi spăl trupul cu zeamă de cedri citind în cadă ore-n șir, dau drumul la peștii albaștri, aproape bleumarin, să se plimbe agale-n sufragerie și aștept privind ceasul cum scade din suma tuturor intemperiilor cîte o halcă.