despre însumi 5

5. OMUL PASĂRE TĂIA VALURILE

înotând sub privirile rugătoare[1] ale clanului său ce doar putea să privească dorita lui victorie vremelnică

sus, pe stîncă, marele preot indiferent[2] la agitația mulțimii (de parcă era într-un loc decupat din timp) aștepta noul an fără emoție.

știa că va veni o vreme când nimeni nu va mai putea înnoi anii și era liniștit[3].


[1] din locu-n care stau, se vede lumina cum curge peste frunze leneșă, precum coapsele tale desfăcându-te ca pe-o gutuie ce-mi înmiresmează buzele…

[2] o să înveți vreodată că vorbele mele au trup?

[3] pielea, de sub care râzi de limba ce-ţi desenează patimi şi cuie peste tot locul, sfârcuri şi coaste, vorbe şi plimbări.

când şi când te lași voia-ţi de a mă vedea prin târg, precum pielea de sub tricoul lălâi. lumina ne scoate la aer în grădina cu mese de tablă, cu ochiuri de vodcă de la ploaia ce tocmai a stat. îţi laşi ţâţa-n podul de palmă ca o răsuflare grea de după maraton.

îţi petrec palmele şi lacrimile peste buze, hălci de timp unsuros între plânsul tău şi teama de-a te cuprinde în braţe.

între noi e şi pielea…