despre însumi 7

7. ca o lamă de ras

sau ca niște dinamită în buzunarul de la piept (unde ai buletinul și cardul de sănătate) cu fitilul atârnând ca șireturile de la bocancii de care nu te desparți nici vara (pe căldurile alea tăioase și de care ție nu-ți pasă cum te doare-n șpiț și de mirosul pe care nu-l mai simți) ai în rucsac toate clipele tale de bonheur happyness și weltanschauung cu care speri că te vei fi mântuit de așteptări și te miști de pe o bordură pe alta rugând câte-un trecător să-ți mai ia o sticlă cu ceva carbaxin (îi spui că-ți trebuie ca să alungi amintirile[1] ce vin în roiuri) și te cerți cu florile prin parc până când cineva îți dă o pungă cu două merdenele, iar tu nesperat îi mulțumești în latină pentru că nu-i așa toți de la râm ne tragem.

m-am luat cu vorba…

așa ca o talpă de pantof dezlipită.


[1] Da’ tu ce-mi dai? i-am spus ținând în mână jumătatea de măr. Eram prin clasa a șaptea și ea era blondă cu ochelari și o jumătate de cap peste mine. O condusesem de la școală și o duceam la ușa apartamentului de la etajul doi pe scări, nu de alta doar ca s-o pipăi. Nu știam nici măcar să sărut, dar eram flămînd și pofticios, slab ca o așchie, cu părul creț și privire de maidanez cerșind. Ea și-a lăsat pe o treaptă servieta maro, a luat marginile sarafanului și le-a ridicat peste chiloții albi tetra. Am rămas privind la cutele făcute de material, la carnea un pic grăsuță sub el și mirosul, pe care mi-l închipuiam minunat, era lipsă la apel. Habar n-aveam cum e făcută o femeie, iar ce citisem prin Rebreanu sau alți autori sub americani nu preciza nimic, doar violuri și curve deghizate-n eleve de școală generală. I-am întins jumătatea de măr, a luat-o și-am fugit