despre însumi 8

despre însumi 8

8. astfel încât murim

fără să fi știut niciodată ce era cealaltă plăcere spunea marcel proust în traducerea lui cristian fulaș azi pe facebook, iar mie mi se golea interiorul de groază că n-am să mai pot încerca (refuza sau alege) pentru că toate au fost ori la bal ori la spital sau din două una și așa mai departe într-o veselie. am rămas doar cu forța de a-mi scrie metehnele în fiecare dimineață pe o coală a4 în word și s-o șterg englezește din înghesuiala promisiunilor.

ei, hai, și voi vă faceți promisiuni pe care le uitați în secunda doi! nu-mi spuneți că eu sunt cel mai slab din parcarea asta în care zac de peste douăj’ de ani, douăj’ de trandafirași prinși în buchetul nestemat al frumuseții vieții! bat câmpii? de ce nu? de ce aș scrie altfel de ce aș face cum vreți voi într-o moarte buretoasă din care se scurge doar căcat?

trebuie să operezi cu ce ai la-ndemână și rapid fără socoteli fără planuri cincinale fără urări de doi lei[1] în care nimeni nu crede.

sau cel puțin așa îs…

sau cel puțin așa cred că sunt…


[1] Când a murit văr-meu de cancer, ăla de-mi zisese că barajul bicaz nu e acolo unde-am învățat noi luîndu-mă cu „băi, bucureștene” (un tip cu cîțiva ani mai mare ca mine, înalt, blond și evident cu ochii albaștri) eram la unchi-meu și băteam știuleții de porumb să le sară boabele și nea sandu a venit și mi-a spus doar a murit am știut despre cine e vorba și am lăsat ciomagul (era pe la amiază, iar ziua era cristal de senină, lumina aurie ca de împărtășanie) am plecat mut la celălalt unchi din sat. Acolo i-am spus mătușii, ce plivea legumele-n grădină, că a murit dan și m-a pufnit râsul. Nu m-am oprit trei zile, deși știam în capul meu, că nu se face.

Și n-am fost la înmormântare.