despre însumi 11

11. sintaxă a fulgerului[1]

spunea saint-john perse într-unul dintre exiluri și brusc tot orizontul dintre blocuri se-nnegură a furtună, iar frunzele se-ncenușară tăind aerul brun cu o vehemență atrăgătoare.

și a fost seară…

și a fost noapte…

și a fost ziua-ntâi precum și toate zilele din urmă.

mult mai exil e atunci când te întorci obosit, dar cu speranță, în casa părinților tăi pe care nu-i mai simți niciodată că ar fi ai tăi, ci doar părinți în acte și-n formalitățile din fișele de personal unde trebuia să menționezi nume, prenume și obiceiuri cum ar fi că la o masă de duminică te-ai ridicat să nu mai vii vreodată.

sărut-mâna, mamă!

bună, tată!

și-ți așezi valiza verde-n hol aşteptând, iar ei viermuiesc prin camerele multe și mute ale copilăriei tale.

nu e nicio schimbare doar culorile pereților sunt ceva mai obosite, iar mobilele strălucesc de nefolosire. te gândești dacă vei întreba ceva, dar nu știi ce, iar ei viermuiesc[2] în camerele copilăriilor tale în care-ai dat foc la perdele și i-ai făcut mustăți fecioarei maria pentru că era rotundă și avea în brațe un săculeț care se hlizea la tine (de el nu te-ai atins deși ar fi fost câteva idei hazoase, dar nu tocmai perfecte) și după bătaia aia, de te-au dus la spital vânăt și cu o mână ruptă (de-ți tremură și-n ziua de azi), toate se uită.

n-ai mai desenat vreodată nici măcar la școală unde se tocmeau mușcate pe post de natură moartă și erau acuarele, iar profesorul, mic și drăguț ca un câine de clovn, nu mai avea bani de bomboane și când ai ajuns la vârsta masturbării feroce nimeni nu-ți mai cerea să desenezi și oricum pizdele[3] din cartier care râdeau de părul tău creț și de coastele ieșite la plimbare n-ar fi stat ele crăcite să le pictezi aroma grea a labiilor răsfrânte când ai plecat de la ai tăi din holul lung cu ciment pe jos n-au scos un cuvânt. aveai facultate, te căsătoreai și gura ta era deja mult prea mare să ți-o astupe cu pumnul.

acum e cu totul și cu totul altceva. te-ntorceai din exil și intrai în casa copilului din tine.

în acest ultim exil.


[1] Poți să fii surd la urletul cu care te cuprind, la privirea mea atât de lăudată-n medii politice, încât calm să poți despărți cu un cuțit potrivit de tăios o jumătate-mi de alta… iar privirea să-ți curgă pe rană aşteptînd să te caut. hei, sunt aici peste drum, eu între părțile mele atât de egale, ți-aș fi strigat acum un timp fără marșuri, fără pletele unor cauze pentru care ar fi meritat să fii fost viu în generația noastră apoasă. acum e altceva. îți simt curiozitatea mâinii pipăindu-mi măruntaiele.

[2] Oraşul e plin ca şi cum ar fi mîncat prea mult şi stă să vomite.

[3] Eu aici, tu niciunde, iar călcîiele tale roz, descălțate de sandalele cu strasuri, tremură, tăișurile gleznelor însemnăndu-mi amintirile de mai an și apusul se scurge pe geamătul tău portocaliu. Ce să-ți mai spun despre mirosul de pere coapte venind din adîncul amintirilor ce-ar fi înmuiat zidurile indiferente pentru că azi (și mâine) e luna cadourilor. Mi-e limpede totul inclusiv ființa ta. O să te beau.