te-nveți și cu binele și cu răul, dar pe rând că nu-ncap amândouă în aceeași teașcă, deși mai vezi ciudățenii la orice colț de stradă.
nu mi-a zis că ar exista mai binele sau mai răul dar am avut ‘jde ani să verific asta și am descoperit că mai binele e deseori mai răul deghizat într-o păpușă amabilă (dezirabilă), văcsuită-n culori aprinse, neadumbrite de negru sau nevăduvite de un galben lucios (duios) ca al razei de soare, mângâind petalele orhideelor dintr-a treia cameră, dimineața după ce dau de mâncare pisicilor.
cinstit să fiu, m-am învățat mai bine cu răul, de care mă-mpiedic una, două, fiindcă binele e prea puțin (și cam pelin) ca să-l descriu în cuvinte întregi cu subiect și predicat ca-ntr-o compunere de la bac unde ți se cere o grămadă de oarece inefective (doa vocative), așa că pe la mine nu veți găsi decât tristeți copleșitoare-uimitoare de nu mai ai chef să primești ilustrate cu poezii pe verso pe care să le ia din cutia poștală o nepoată de vreo doișpe ani ce nu-i învățată să descopere minuni.
geaba, uhitto... blogdaproste... 