3. SUNT UN BĂRBAT APROXIMATIV[1] (versiune finală)

3.

care se scoală dimineața^[2] cumva odată cu pisicile-șerpicele și cafeaua (nu că ar fi dezonorant pentru unul ca mine să-ți aducă o ceașcă de cafea și s-o pună pe noptiera-ți din stânga) așteptând geamătul tău de ora șase și jumătate chemându-mă-n vis (e ca un început de eră (post-furajeră) aș spune dacă n-ar fi prea pompos și ațos sau prea rece față de ceea ce simt, întrebându-mă cum e să fii sticlă de șampanie proaspăt frapată-destupată?) atunci se desface apartamentu-n drumuri și poduri, căi ferate și poteci nocturne, fâșii de asfalt și drumuri romane (mai ales transilvane, dar toate cu pietre babane) farfurii de spălat, somn de tivit, miorlăitoarele de hrănit și de liniște țesută-n dantelă belgiană, cu franjuri^[3]. lungi, lungi…

(actualmente sunt bine (nu că v-ar interesa de cum sunt), dar sper un soi de amendament la o constituție post-iorgovană.) (desigur că speranțele mi-au umplut spațiul cu spermanțet.)

am stat astă seară cu cineva la o vodcă. îmi spunea și-ntreba că nu înțelege de ce oamenii promit și n-au nicio treabă după. i-am răspuns că e o problemă de aprehensiune și intromisiune, nicicum de rea voință (sentință), cum ar crede unii (dar ăsta e un alt fapt aiurea de care niciunul nu e scutit-amintit).

în sine obiectul (adică eu) e o circumferință mobilă-stabilă lăsată în spațiu să se multiplice, ori noi nu pricepem că a ne diviza într-o câtime de imagini e un mod de a ne fura aparența de oameni când suntem un soi de fugari-jăndari după noi înșine adulmecându-ne, posedându-ne, iar a scrie poezie e a-ți întinde sângele peste obiectele din jurul tău, marcând teritoriul precum pișatul de leu ca să ți se lipească degetele ochilor de ele și să pricepi că există în sine doime.

evident că textele sunt indiferente la ce par și încep să tacă, visele devin mai colorate-angoasate, iar ziua va să doarmă mai mult într-o aseptică găoace de tablă.

mai vezi câte-o umbrelă galbenă, o bucă intrând în vibrație, un șezlong roșu, o gleznă fugind^[4], iar la pariuri era deja coadă de pe la prânz.

curând nu voi mai ieși din casă decât o dată la câteva anotimpuri. prietenii îmi scriu ca să-mi arate că încă mai sunt cu mine-ciorchine ca pe vremea când puneam pe ferestrele intrărilor vești despre vinerile în care ne vedea seara pe fiecare în fotoliul goi și pluteam într-o incantație de râsete a cappella.

adevărul e^[5] că vremurile bune se uită ca duminica în care veneam de la școală (o adevărată beleală (beteală)) după ce scrisesem ceva despre care-mi spuneam că e un poem-totem, dar nu textul de doi lei era important, ci ignorarea blestemului, iar lumea din bloc ieșise (că era o zi superbă de martie) să ascundă iarna în tomberoanele de gunoi.

era vorba despre necesitatea mea de limpede…

---

^[1] Desigur că spun aproximativ pentru că acum îs prea multe ciori în nucul din față și simfonizează cam scherzo.

^[2] Când oboseala se topește (ca o clisă lipicioasă pe piele), nenumăratele mâini se desfac (un shiva cu șapte rânduri de aripi), vor apuca aerul calm al amiezii și vor cuvânta tuturor oglinzilor. Îți vor baga deștele-n ochi scormonind după culorile fiecăruia, plăsmuind noi ființe sau lucruri nefolositoare. De-ale dracului, desigur.

^[3] Azi n-am să ies din casă, doar am să stau să te văd de departe de sub soarele ăsta acut de decembrie și-am să aștept o strălucire mai molcomă. Tu ai să ștergi cu mine lumina ca pe-un cuțit înfipt în moalele capului și ai să scoți pe gură numai cuvinte monosilabice precum te iubesc, iar eu am să ți le sorb ca să nu atingă asfaltul. Totul ca-ntr-un joc cu pești urlători și albaștri.

^[4] Când te voi vedea prima dată la cafeneaua ce are fotolii acoperite cu pluș vișiniu îți voi cere să te descalți, iar tu mirată o vei face și-ți vei urca tălpile și drumurile pe masa cu tăblia rotundă, cu flori de vișin însăilate-n furniru-i lucios, iar eu voi întinde mâna mea stângă luându-ți nesfârșitul picior drept și-ți voi duce la buze talpa strânsă a dorință…

^[5] „E pluribus unum e o scuză pentru că unicitatea e neînțeleasă sau de neatins. Aici este vorba despre iluzia alegerii adevărului ca unică posibilitate, uitând de exemplu că Dumnezeu e unic și multiplu (vezi Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră).” Johannis Lee Kant, Prolegoptere, 1818, Editura Feldschlachten, Koeln,  pag 131

Publicitate

• art
• despre însumi