„nu se poate face primăvară cu o floare, dar ce frumoasă primavară ar fi”

„Gabriel Liiceanu a iesit joi seara, la Realitatea TV. A pus iarasi in discutie, ca de obicei, probleme capitale: incapacitatea liderilor de opinie de a purta discutii pe fond, dezbaterea publica omorata de teme derizorii, de papadii, de fum, de obsesia anti-Basescu. A vorbit despre valori, despre principii, despre esential si neesential. A fost ca o gura de aer proaspat intr-un spatiu public intoxicat cu nimicuri otravitoare. Dar prezenta sa in spatiul public a relevat, in mod paradoxal, absenta celorlalti. Pe scurt: intelectualii angajati de partea buna a baricadei se fac vinovati de abandon fara lupta. Au cedat sub un tir de calomnii si atacuri de o rara violenta. Intelectualii de drepata, cu rare exceptii, capituleaza usor. Le lipseste spriritul ofensiv si rezistenta in razboaie de uzura.”

întrebarea care se pune e a ieşit sau a fost chemat „să dea piept cu uraganul ridicat de”  cei care toacă zi de zi aceleaşi teme insignifiante? plasarea în context a lui adrian ursu, întors pe sfert cu spatele la liiceanu, şi a lui hurezeanu, credibil pentru mulţi datorită falsei eleganţe, era destinată unei călcări în picioare a filosofului, mai ales după imbecilitatea metaforei tinichigii vs. filosofi. nu-i era greu lui liiceanu să demonteze doi inşi cu caractere uleioase, dar problema nu constă în punctualitatea mesajului, pe care sticlele nu dau doi bani, ci în angrenajul etichetelor fabricate pentru a lăsa ţinta băsescu în curul gol.

cum nu mă mai uit la ştiri, talk-show-uri sau alte bazaconii ceauşiste, nici la emisiunea asta nu am privit decât vreo două minute. m-ar fi interesat o discuţie argumentată, iar nu una fumigenă. îmi e foarte greu să ascult şi să văd un ins trecut de la europa liberă la consilierea lui năstase. pseudo-echidistanţa e reală şi aparenţa de verticalitate mă face să vomit. cu adrain ursu îs lămurit mai de mult aşa că nu îl mai am de mult pe lista de subiecte potabile.

nu ştiu precis cum funcţionează prezenţa la o televiziune sau alta. presupun că unii chiar cer, vezi cazul icr new-york, sunt primiţi şi îngropaţi sub avalanşa isterilor la care puţini pot face faţă din lipsa de antrenament. în general la masă nu sunt aduşi oameni cu argumentaţie grea din motive de rating. un patapievici trebuie lăsat să-şi susţină expozeul, iar nu să îl boicotezi intervenind la fiecare jumătate de propoziţie. tehnica e simplă şi un piţifelnic „natural born” lătrător e în elementul lui.

am putea vorbi de articolele la ziar. aici intervine o altă problemă. foarte puţini suportă hîrdăul de căcat din comentariile post publicare. foarte rar, scormonind în hazna poţi găsi altceva decît „vîndutule”, „eşti prost”, başca înjurături. la unii se dă liber din motive de marketing. alţii au tăiat-o la fel cum unii „scîrbiţi” nu votează. pe alţii i-au tăiat ei sau i-au angajat să bată lumea la cap cu prostii de tip minima moralitate a bloggerilor.

apoi cine e intelectual? vorba lui liiceanu, ai o diplomă, o lecuţă de bataie cunoşti, te poţi numi intelectual. e o goană asiduă după cei de marcă, potenţiali vînzători credibili de idei partinice în toate taberele. că eu nu am cum să asociez termenul de intelectual cu un susţinător al lui iliescu din motive de mineriadă şi alte asemenea aberaţii „democratice”, e treaba mea, dar fenomenul e constant şi, pentru branduri cunoscute, rezistenţa la înregimentare e foarte dificilă. dacă pui botul trebuie să înghiţi. dacă nu înghiţi, la primele critici devii un monstru umplut de balele trupeţilor sau ocolit de cei ce te-au primit cu braţele deschise şi jurăminte de amploare. urmarea firescă e să te cari că ai de scris cărţi sau de făcut cercetare. de ce te-ai omorî să deschizi capetele luminate precum beculeţele din pomul de crăciun, în serie şi micuţe?

problema reală nu e de fapt lipsa de gloanţe, cît lipsa de tenacitate. a fi într-o anumită tabără, pînă la a te da ăia afară, nu implică diverse strategii de marketing găunoase, ci a-i face pe ei să te suporte, caz rar întîlnit, mai de grabă fără exemple notabile. pe lîngă un anumit soi de toval cu care trebuie să fii înzestrat pentru a ieşi la bătaie cu duşmanul declarat, ai nevoie de un spate de fier ca să nu fii potopit de cuţitele „fanilor”. cum critica e o adversitate, iar  nu o construţie posibilă, în românia lumina vine de la moscova înscăunată la centru. nu îmi aduc aminte de un semnal de alarmă tras bine intenşionat şi urmat de către politrucii vreunui partid. doar cînd ieşirea la rampă se asortează cu linia poţi fi aplaudat. în democraţia asta cu care ne luptăm de doăj’ de anişori părerea nu e pentru fitecine, cu atît mai puţin liberă la intelectuali, ce nu sunt baroni locali. aţi văzut vreunul? eu nu.

acum e adevărat că dispariţia de pe scena părerilor a unuia sau altuia, dreapta sau stînga, e o imbecilitate. sensibilitatea trebuia să ţi-o cîntăreşti înainte de a intra într-o agoră mocirloasă precum cea mioritică. nu vorbesc de caracterele labile sau interesate cu care a fost populată lumea intelectuală românească împlicată în politic de la extrema dreaptă la cea stîngă, ci de oameni care nu renunţă la opiniilor lor impuse de evidenţă. e bine că vorbesc. e rău că renunţă. nu cred că un nume nu-şi găseşte loc de a spune ce gîndeşte, mai ales în internet. cred mai mult într-o anumită comoditate şi frică. dacă au intrat crezînd că sunt floriile şi asinul alb îi va proteja de crucea scuipaţilor unei mulţimi perpetuu avide de victime, s-au înşelat. retragerea nu face decît rău, iar inconstanţa e apă la moara vociferatorilor de serviciu.

cum „o societate fără prinţipuri, va să zică că nu le are” haleşte naivi pe pîine integrală, cu seminţe cu tot, e foarte dificil de a te ţine de ideile tale, bune sau proaste, dacă nu ai o anumită doză de înverşunare, pe care liiceanu o are cu prisosinţă. a se vedea povestea cu adrian marino.de aici singularitatea liiceanului de cursă lungă. doar cîţiva o ţin langa, unii cu eforturi, alţii din nepăsare. fugiţii rămîn doar amintiri frumoase înjurabile.

siktirul pe post de punct în coridă e totuna cu frica. opiniile încă le ai. ce vei face cu ele? five o’clock pentru un club de dame bătrîne.

• jurnalism
• life