79. azi nu mă gândesc la nimic,

iar nimicul^[1] e compus din

                cafeaua cu lapte în dreapta,

                aparatul de fotografiat (de cel nou vorbesc),

                țigările și scrumiera în stânga,

                degetul arătător nefolosibil decât așa, ca să împung tastele negre,

                tusea vibrantă,

                plantele de busuioc precum niște verzituri agățătoare,

                cocoțate pe cutia desfăcută a pc-ului,

                ninsoarea de astă noapte

                și lumânarea aprinsă de ieri noapte (e ziua mamei)

                în mine…

camera e un soi de telepatie, un talmeș-balmeș iscusit, pe unde eu mă strecor propunându-mi de fiecare dată ca mâine să fac ordine de parcă mi-aș putea intra în cap și să dau ordine despre dungile pantalonilor și înlăturarea discuțiilor interminabile cu tine. în plus n-am de unde să știu dacă e ceva e folositor din ordonarea dezastrului global…

dar nici să fac rău luminii care intră jucându-se cu culorile vesele ale tricourilor mele…

la mulți ani!^[2] zisei zidurilor albe (cu urmele fotografiilor tale prea nud pentru gusturile afișate precum gaganelele gâștelor ieșind la plimbare), iar aleile dintre blocuri (la alea fără nume mă refer) prinseseră trecătorii grăbiți să cearnă piața din zorii zilei cât încă cenușiul zornăia (hălăduia încă) protesta nevrând să plece.

m-am îmbrăcat (ciorapi groși, tricou, blugi, bretele, pulover, fular, pulover, geaca bleumarin de care vorbesc mai încolo și căciula neagră, tricotată de mama), iar albastrul seninului începu să vocifereze (acum treceau și mașini din alea de iarnă cu roți mari negre și roșii), am luat plasele, le-am îndesat într-un buzunar al gecii bleumarin de care tot vorbesc și-am plecat să cumpăr flori, bucurii, leuștean și alte mărunțișuri.

voi lua toate florile, totuși.

---

^[1] Liniștea sau echilibrul acela fragil când poți face aproape orice dacă te concentrezi. Poți, de exemplu, înflori o plantă despre care știi sigur că e moartă așa cum ai făcut tu cu mine, așa cum încerc eu să fac cu tine, indiferent la certurile noastre, la griul multicolor al ochilor tăi și la mâniile mele ucise în fașă. Despre liniște vorbeam când am luat-o la vale, pentru că n-am avut nimic niciodată (nici n-am vrut) și niciodată n-am știut că nimicul are o formă precisă, cu picioare infinite, cu piele mirosind a tabac și cu sfârcurile tari ca dropsurile. niciodată nimicul nu mi-a vorbit.

^[2] Învăț să-ți tac. Mai bine te sărut și nu-ți mai dau drumul din brațe ca să mă iau după bătăile inimii, să te duc în pat și să ardem. Acum sunt ignifug cum îmi spunea cineva de la pompieri acum două zile cînd mă invita la fasolea cu ciolan a cetății. Tăcerea e un fel de normalitate a mea, pentru că toc la cap doar cînd mi-e frică, altfel scriu politicos, deșănțat ca-ntr-un film și filmul descrie ca un geam un acvariu.

• art
• despre însumi