am toate mirosurile nopții cu mine. tu ești desfăcută ca o felie de roșie, umedă de atingerea cuțitului, pe o farfurie albă, lîngă un calup de brînză de paișpe, aromată. sărată, ce se sfărîmă-n cioburi albe la orice atingere. parc-aș fi eu atunci cînd scriu despre tine. la radioul de pe etajera pusă pe peretele fără geam nu am mai auzit niciun sunet din timpul bătăliei de la agincourt. oricum dimineața mă gîndesc doar la cicatricea de pe glezna ta ce iese neștiutoare de sub cearșaf. trebuie să recunosc că-mi va fi dor de tine o mie de zile sau de anotimpuri, iar ieri, pe cînd îți mîncai elegant ciorba de legume pe terasa de vară, îmi venea să-ți sărut tălpile ce se jucau cu pietrișul. aș fi încercat mai mult dacă ți-ai fi despărțit picioarele ca în visul de săptămîna trecută, cînd îmi inundaseși plămînii cu toate mirosurile tale, dar toate.
*
– Dacă ar fi să ne cuplăm…
– Să ne cuplăm…
– Da, snobule, să ne cuplăm. Ce nu-ți place, ce-ți mai pute? Așa vorbesc oamenii de la mine din bloc, de la piață, de aici. Sau poate, Piciule, tu nu înțelegi cuvîntul? Zi așa și te învață mama. Dragoste, ai futut? Ca să știu ce trebuie să te mai învăț.
Ata se dezlănțuise iar. De obicei o făcea cînd se simțea într-o poziție inferioară. Nu îi plăcea cînd o corectam, de fapt nimănui nu-i place asta, nici mie, dar ea reacționa violent și eu eram destul de încăpățînat să nu renunț. De cele mai multe ori se lăsa cu imprecații din partea ei și cu tăcere uimită dintr-a mea. I-aș fi răspuns că ăia vorbesc cu „scluptură”, cu dezacorduri scîrboase, cu… Nu pricepeam de ce nu se lasă moale, așa cum mă lăsam eu cînd se apropia de mine și mirosul ei mă mîngîia. Pesemne că eu nu eram așa de plăcut.
– Acu’ taci. Ata își lăsase capul ușor pe spate imitînd pe cineva de deasupra cu un glas nazal. Măria Sa tace superior. Nu se apleacă să se mînjească de noroi. Aduce capul la o poziție normală, poate ceva mai în față, ca să fie băgată în seamă și-și schimbă tonul. Acum e șoptit, agresiv, gîjîit parcă. Ascultă, fraiere, cînd o să-ți pun mizeria asta de pizdă pe față, o să-ți placă și o să mă rogi în genunchi ca s-o mai fac. În genunchi, auzi tu?
O priveam uimit parcă de vorbele groase ce-i ieșeau din gură precum apa Vavilonului cea a vechilor evrei duși departe de Ierușalaim. Avea dreptate. Am s-o rog cu toate gîndurile mele în genunchi. Ea s-a întors cu spatele la mine și plecă unduindu-se, iar culoarul parcă se legăna odată cu șoldurile ei ce-mi răpeau ochii și mințile. La ușa biroului ei se întoarse, mă privi zimbind, știind parcă la ce mă gîndesc imagine cu imagine , silabă cu silabă, geamăt cu geamăt. Eram țintuit pe crucea dorinței mele de iubita mea pe vorbele mele. A mea, al meu, ale mele. Nicicum.
geaba, uhitto... blogdaproste... 