Avea o limbă lungă, aproape violet, ce-i ieșea din gură înconjurîndu-mi gîtul prelung și el, cum n-a mai fost niciodată. În plus durea. Gâtul, evident, nu limba. Limba era a ei. Ea zîmbea, iar șarpele umed ieșea din zîmbetul ăla de parcă era o bășcălie sadică. Urma să mă omoare. Eram conștient de asta, dar nu făceam nimic. Nu-mi dădeam seama dacă eram paralizat sau doar frica îmi turna beton în vene, artere și vasele limfatice. Vedeți ce anatomie știu? La bacalaureat am dat biologie. N-are importanță. Limba ta, iubito, mă execută. Sau n-oi fi tu. Nu nu se poate să fii tu. Eu te iubesc, tu mă iubești, mi-ai spus-o și aseară în pat, după… Nu, nu o să spun ce vrei tu să auzi! Nu o să spun, auzi tu? Sunt calm, unde vezi tu că sunt nervos? Pentru că limba ta dă deja al doilea tur gâtului meu de spînzurat? Știu… Nu mă strângi, dar mă doare din ce în ce mai mult. Și e uscat. Pe dinăuntru. Înghit cu greu. Parcă e căptușit cu glaspapir. Simt cum orice picătură de salivă care coboară. Ia cu ea parte din pielea internă sau cojile de-abia formate. E groaznic. O să deschid ochii. Știu că o să fie brusc întuneric brăzdat de razele felinarului de afară, lumină tăiată felii felii de palele jaluzelei portocalii. Știu eu că e portocalie. Nu văd asta. Lasă amănuntele nesemnificative. La gât voi avea compresa cu spirt, umedă desigur. Și caldă. Arde. Dar cel mai rău e că brusc voi fi singur, fără zîmbetul tău și fără limba ta ce are obiceiul să-mi cotrobăiască gura coborând pe gât. Cum nu coboară? Coboară. Dacă-ți zic… Of. Bine, nu coboară. Nu-nțeleg cum poți vorbi cu limba scoasă. Și nici de ce e aproape violetă. De ce spun „aproape” cînd ea e violetă? Pentru că nuanța nu e chiar albastră, e mai roșie. Să-i spun mov? Nu-mi place cuvîntul „mov”. N-ai observat că nu folosesc niciodată când scriu cuvîntul „mov”? „Violet” sună mai bine. OK, nu e exact. Cui îi pasă? Cum adică sunt cârcotaș și în vis? Așa sunt eu. Crezi că în vis sunt altfel? N-am cum. Poți să-mi spui de ce încerci să mă omori? Nu-ncerci? Atunci ce faci cu limba asta mult prea lungă și dominantă? Nimic? Cum nimic, Ata? Sunt răcit? Să mă trezesc? Dar nu o să fii cu mine cînd voi deschide ochii…
*
– Ata, te rog, nu sta în bucătărie.
– Și dacă eu tocmai asta vreau?
– O să miroși a mîncare.
– Și tu vei mirosi a mîncare. Noi vom mirosi a mîncare, casa va mirosi a mîncare, blocul va mirosi a mîncare, orașul va mirosi a mîncare, patria va mirosi a mîncare, continentul va mirosi a mîncare…
Ata mărea din ce în ce mai mult aria de cuprindere și silabisea de parcă era într-ntîia și învăța a-na a-re me-re.
– …Ga-la-xi-a va mi-ro-si a mîn-care, u-ni-ver-sul va mi-ro-si a mîn-ca-re…
– Bă-ta-ia va mi-ro-si a…
– Ca-re bă-ta-ie?
– Ca-re o să o iei tu da-că nu te o-pre-ști!
– S-o crezi tu!
– Eu o cred.
– Nu zău?
– Zău.
– Atunci după ce o să-ți halesc borhotul pe care-l prepari cu atîta migală, o s-o-ntind! Sîc!
– Cin te lasă?
– Măria voastră domnule, pentru că o să fac atîta scandal de o să vreți să scăpați de mine.
O credeam, dar nu vroiam să mă las dominat atît de clar.
– O să-ți pun căluș.
– Piciule, nu crezi că visezi și că vorbește gura fără tine?
– Ba da.
– Hahaha! Se hlizea cu gura pînă la urechile ascunse sub claia creață. Spun că se hlizea pentru că zîmbetul era deja o pornografie afișată, cu care defila spre ciuda masculilor privitori. Eram sigură că vei capitula recunoscîndu-ți starea de inferioritate în fața ta.
– Nu și în spatele tău! O lingură de lemn îmi șuieră pe la ureche. Noroc că nu prea nimerea, pentru că nu avea jenă în a arunca cu diverse obiecte a căror soartă nu o privea. Eu eram de vină pentru că o enervasem și ea orbită de furie… Restul se întelege de la sine. Ea făcea numai lucruri bune, eu numai rele, cu mici excepții.
– Aha, deci mă sapi. Strînsese buzele și pleoapele amenințător. Știam că e în joacă, dar nu eram sigur. O pățisem deja. În fața mea stai în genunchi, iar pe la spate mă ponegrești.
– Nu, spun eu calm scuturîndu-mi mîinile de apă. Iau un șervet de bucătărie și mi le șterg tacticos cu el. Pe la spate te…
– Să nu-ndrăznești să vorbești murdar! se repezi ea fluturînd cuțitul cu care urma să mă ocup de carne prin fața ochilor mei.
– Dar tu ai voie? Și dacă protestez mă iei la mișto că-s crescut în puf, că…
– Eu am voie, tu mă iubești și nu o faci decît dacă ți-o cer eu expres! Bagă la cap!
– De ce, iubirea mea?
– Pentru că mă exciți, Piciule!
geaba, uhitto... blogdaproste... 