(pentru că pe-o planetă radioactivă ființarea, teoretic, n-are rost) îți faci o cafea într-un bol de supă că să poți să vezi telejurnale la nesfârșit (măcar asta de acum îți zici) și nu-ți mai pasă de colesterol sau glicemie, hypertensiune sau oblezitate (oricum nu mai ai cine știe. doar de-ncurcat lumea la piață cu nenorociri și citate subtile de-ar ști omul ce-ar păzi…) te-nvelești bine (o gripă mi-ar mai lipsi!) și te lași în fotoliul (pe care-ai pus milioane de perne ca să astupe gaura) învelit cu alb cum îi place iubitei tale din capul tău mobilat cu pești azurii și dragoni roșiatici (un soi de roșu ceva mai întunecat).
te gândești că n-ai să termini niciodată romanul despre iubire[2] și nici volumul cu un subiect asemănător (pentru că doar despre asta ești în stare să scrii cât de cât) și-ți zâmbești închipuind un usb legat la creierul tău infernal și la pc pe care să stochezi paginile scrise[3] precum și instrucțiuni de utilizare, tipărire și modulația glasurilor celor ce vor citi (îl voi îngropa mâine foarte adînc într-o casetă de metal în grădina suspendată odată din față a blocului) precum și un număr de poze ce-ar fi trebui să intre în desenele pentru care ai luat creioane colorate, penițe și tușuri chinezești foarte scumpe.
după câteva zile în care-ți dai seama[4] că soarele nu mai răsare[5] și totul e un nor negru țesut din ura celor ce-și închipuie că fără ei lumea nu mai merită să existe, te ridici și te duci la baie ca să te piși.
[1] A ieșit, oarecum, soarele, iar cartierul e vioi, cârciumile se umplu cu discuții despre ce-a mai făcut unul, altul, guvernul, echipa, cafeaua. Am luat brânza de bivoliță, de aia de care-ți place, o sticlă de roze și pâine neagră, ca să prăjim când ne hlizim la tembelizor, la tocșouri de doi lei cu premii pentru pierderi de vreme. Mi-am luat și niște poezii noi. Le vom asambla-mpreună ca pe niște puzzle-uri, eu privindu-ți îndelung întinderea peste mări și țări, iar tu dictându-mi capitulări și alte tratate de bună purtare.
[2] Într-o bună zi m-am încumetat să te rog să-mi pozezi goală în cele mai indecente imagini pe care le pot face pentru un volum despre iubire. te-ai gândit un pic, nu mai mult decât o juma de țigară, și mi-ai spus că trebuie să te duci la cosmetică pentru un epilat inghinal, un masaj de relaxare cu cremă de gutui, și apoi vei veni mai pe seară, dar eu să am grijă să fac niște salată cu mai puțină maioneză decât data trecută și să am, ca de obicei, niște vin rosé la rece. ți-am sărutat mîna cu degete nervoase și am plecat acasă. era martie, acu ceva ani…
[3] A spune cuiva, în orice limbaj, indiferent dacă e vorba de muzică, poezie, pictură, ceea ce simți sau ghimpele intrat în carnea degetului tău mare sau limpezimea pielii tale sub palmă sau orice altceva ce are legătură cu timpul acesta îndoit de-ntrebări în care dorința e mai mult decît o simplă deversare, ci o-mpletire ca să mă exprim comun ca să compun un alun, e un act de curaj sau foitaj chiar dacă-ți este foarte frică și-ar fi o reacție acidă, pentru că tu nu ești decât o dată.
[4] Dacă vorbesc prea mult e semn de frică din aia urâtă de-ncepe din stomac și-ți borăști până și articulațiile inflamate, iar lumea se-nvîrte-n jurul tău scormonindu-te, de simți mâinile lor între mațele tale bâjbâind ca dup-o comoară anterioară, dar net superioară.
[5] Ai să mă uiți dintr-odată în piața plină de arome, iar eu am să pipăi toate fructele ca și când ar fi țâțele tale căutându-ți sfârcurile și geamătul intens.
Ai să te întorci acasă neghicind orbul.
geaba, uhitto... blogdaproste... 