*
ne învățasem să ne trezim dimineața cu mîngîieri prelungi și discuții despre poezia continentală de acum. știam că ai să țipi ascuțit cînd am să te răscolesc cu un vers înmuiat dintr-o dată în gustul tău de pleoape ridicate de pe șoldurile tale amforice. începusem să știu ce aromă ai cînd dormi pe partea dreaptă sau cînd ai piciorul îndoit peste celălalt. începusem să aflu poeții tăi preferați, iar tu cum îmi place să caut. ah, diminețile…
*
Iubesc pielea ei lină, fără asperități, fără colțuri în care să te tai. Iubesc desfacerea ei lentă, umedă, cu miros de gutuie caldă. Iubesc să-mi las buzele pe ea ca pe o mare cu valuri. Iubesc să-mi fie limba cîrma ce desenează trasee ce merg pe oceane mai calme sau mai țipătoare, prin defilee de carne cu gust de fructe vîscos-acrișoare sau întunecat-amețitoare, printre continente de mîngîieri sau apăsări atroce, iar urma de salivă să-ncarce de explozie trupul ei pe care-l iubesc mai mult decît ai crede…
– Ce faci aici, Piciule?
– Vrei să știi?
– Da.
– Nu pot să-ți spun.
– Nu poți sau nu vrei?
– Ambele.
– Aha.
Lăsă capul în jos gînditoare pășin printre colacii cenușii ai fumului de Carpați fără filtru. Trăgeam mai des din țigară, prins parcă de doamna profesoară în pauza mare. Ea se mișca încet cumva mai aproape, din ce în ce mai aproape…
– Și nu zici?
– Nu.
– Ai curaj!
– I-aș spune disperare.
Sting țigara pe marginea obiectului de aluminiu și o arunc în gaura din centru.
– Știi, Piciule, eu chiar încep să mă îndrăgostesc de tine, ceea ce e foarte rău.
– Nu cred.
– Ce nu crezi? Că e foarte rău sau că mă îndrăgostesc?
– Că e foarte rău.
– Ai tupeu… Cumva ești obraznic și trufaș. Tu ești sigur că mă voi îndrăgosti de tine. Cumva știai, nu bănuiai, nu sperai, știai… Erai sigur…
– Nu.
– Ce nu? Asta îmi spui.
– Nu.
– Ești chiar culmea neobrăzării cu nu-ul ăsta.
– Nu.
– Ei, poftim!
Se uita la mine ușor mirată, cu sprîncenele arcuite în sus și buzele țuguiate a fluierat: Eu o priveam trist, ca un spectator într-o peluză ce n-a văzut faza golului. Știam că o iubesc, dar nu așa terifiant cum se scrie în cărți despre iubire, ci doar de la distanță, ca pe un corp frumos, la care nu voi ajunge niciodată. Eram cam mare pentru iubirile platonice, mai mult mă gîndeam la ea ca la o țintă de masturbare drăgăstoasă, decît la o Julietă, iar acum rămăsesem țintuit de vorbele ei, aproape mut.
– Nu.
Era un nu muiat într-o frică de zile mari. Ata îmi puse un braț după ceafă și mă sărută despicîndu-mi buzele cu limba ei pe care o vedeam ascuțită și lungă cît să-mi intre în plămîni.
geaba, uhitto... blogdaproste... 