*
de cîteva ori cotul tău mi s-a arătat în timpul cafelei de dimineață și apoi genunchiul din profil ieșit de sub rochia înflorată pînă la jumătatea coapselor așa ca în vremurile bune cînd ne-o trăgeam plini de sudoarea verilor ce năvăleau peste noi, iar tălpile tale uitaseră pielea rugoas-a podelelor, precum limba mea gustul de piersică piersică. prietenii mei, care m-au uitat în văioaga amintirilor mele, își spun că sunt iluzii de mic dejun cînd întîlnesc morții și vii fără ei. îmi închid ușa-n nas plictisiți de atîtea vorbe.
*
Primirea a fost fastuoasă ca de obicei. Am ajuns conform indicațiilor primite la gardul vopsit în verde din fața grădiniței pline de bujori și am urlat:
– Voi sunteți acasă?
Acum stau să mă gîndesc că dacă greșeam casa sau dacă ei erau deja la plajă poate îmi luam vreo bătaie de la un cetățean mai vajnic al comunei, dar nu știam nimic despre loc și cum bine se va vedea nici pe locuitori nu-i știam sau nu-i intuiam de loc. Liniștea din dimineața aia, n-aveam s-o mai întîlnesc vreodată, cum n-aveam să mai mă găsesc atît de îndrăgostit într-un loc atît de departe de iubita mea, ce acceptase senină ca eu sa-mi petrec o întreagă săptămînă fără ea.
Din casă s-au auzit zgomote de vase date pe jos, mai mult tacîmuri și o voce de stentor:
– A venit Piciul!
Toată gașca adoptase porecla dată de Ata, asta și în semn că era de-a noastră, dar și pentru că știau că mă simțeam bine sub oblăduirea ei.
– A venit, băi, exilaților, urlai și eu de la poartă.
Manole, el țipase, se repezi să deschidă poarta și să mă ia în brațe ca pe-un pachet cu haleală primit în armată.
– Ce faci, bă, veniși?
– Nu, ți se pare. E o iluzie optică.
– Și palpabilă, zîmbi Ana în spatele lui.
– Stai să iau bagajele îi spusei lui Manole smulgîndu-mă din brațele lui ce nu-mi mai dădeau drumul.
– Am să fiu geloasă pe tine, Piciule! îmi spuse Ana pleznindu-l pe Manole pe spate.
– Ei na și tu acuma.
Apăruse Luca mergînd încetișor cu zîmbetu-i ironic în colțul gurii.
– Bă nu se poate o primire mai puțin zgomotoasă? se auzi din casă vocea lui Gigi.
– Taci din gură somnorosule, că eu m-am întors de la mare deja. E opt jumate și tu dormi pe tine.
– Nu trebuie să-ți dau ție socoteală! Din casă apăru Gigi în chiloți. Bine ai venit, Piciule, aici e o rezervație de demenți.
– Las că s-a împlinit cu mine.
– Ata de ce n-a venit?
– Ca să întrebi tu…
– Ce răspunsuri originale…
– Nu vă mai împungeți. Oricum n-o să vă răspund, că nu e treaba voastră.
– Bine zis, spuse Manole conciliant cu geanta mea de voiaj în mînă. O duc la Luca în cameră.
– Dacă zici matale…
– Lasă miștoul că plecăm acuși la plajă.
– Fără mine, zic. Mă culc un pic. N-am dormit de loc azi-noapte și îs cam moale.
– Te faci tu bine după o baie.
– Mi-e și foame…
– Lasă gargara, îmi spuse Luca. Schimbă-te și hai să mergem că nu scapi.
geaba, uhitto... blogdaproste... 