cu sufletul, cu ghioceii, cu cruci prevestitoare, amfetamine pudrate (eventual cu lacrimile care curăță de vorbele pentru care ți-ar trebui licență de folosire) și alte bazaconii plângăreţe de te ia greața și borăști cu grație cele trei ouă de la micul dejun împreună cu pastilele și earl grey-ul decorat cu sucrazit, esență de rom și lămâie.
nimeni n-ar zice că asemenea bravului popor român e un gunoi și să recunoască iscusința sa despre sine sau mirosul apocaliptic cu care se-nfășoară ca un mosor cu ață tricoloră.
unde te-ntorci dai numai de principii, filosofii, idealuri de se gheboșează vodca-n tine după care urli cerând cedo și drepturile omului. zbieri că guvernul e criminal gestapovist (stalinist nu, ca să nu pierdem interesul fraților de la răsărit de unde nu-i așa vine lumina și vaselina) uitând că cremenalii ăștia te lasă să te scalzi în propriul căcat ca-ntr-o baie romană istovită de mozaicuri făcute din cristal de murano și placată cu aur.
îi defilăm pe nicolaescu, pe păunescu, pe ceaușescu ca pe sfintele moaște aplaudăm cu ochii umeziți niște lozinci comuiste de care suntem îmbibați ca hârtia de muște cu muște.
iubitele te mint de parcă cuvintele le-ar fi luat din obor cu ridicată și primești mesaje obraznice ca să-ți vezi de-ale tale de parc-ai mai avea ceva în pustiul singurăciunii.
dar strigăm cu tupeu o, doamne (de parcă s-ar mai uita ăla la noi)
când ne vom face bine.
ai răspunde clar (deși habar n-ai dacă dacă era cumva vreo întrebare) niciodată (unde niciodată[1] este clar o constantă).
oricum va să vie o furtună de undeva de la nord, de unde vin vikingii vâslind în blănurile lor tărcate de-atâtea drumuri, cu mintea rămasă la femeile trebăluind în gospodăria, cu copii pe cap și la zăpada ce nu pleacă vreodată din amintiri.
în țeasta mea ei au toate țipetele lumii
și tăișuri mai ascuțite decât lipsa.
îmi voi lua depresiile, pozele de pe pereți și pastilele albe (despre care medicii îmi spun că n-o să trăiesc fără ele) și voi lua drumul codrului într-o căruță cu biserica tânguirilor și cearceafurile portocalii în care te-am învelit atunci când dormeai pe canapeaua din stânga, iar furtunile nu auziseră de noi.
[1] Ar trebui să sap un tunel prin mine (carnea e moale, dar destul de rezistentă) astfel încât să ies la lumină. Totuși mi-e frică să nu greșesc (nu prea am simțul orientării, iar calculele le-am uitat de când m-am întors). Din păcate n-am un abate Faria și nici vreo comoară de căutat, deși mi-ar plăcea (azi făceam socoteala cât m-ar costa o canapea nouă și un pc performant pentru care nu voi avea bani niciodată.) Așa că mă uit la pieile mele care se lasă, la brațele vătuite și la cum se rărește părul. iau pastilele prescrise, stau pe scaunul de la calculator și visez. Da, visez! pentru că visele mele sunt atât de gratuite încât pot să le și povestesc.
geaba, uhitto... blogdaproste... 
dacă erau oameni…
“Doamne, vino doamne
să vezi ce-a mai rămas din oameni”
că tot se făcură 33 de ani de la 13-15 iunie