Beau cafeaua. Prima de la birou. Mă uit pe fereastră la curtea interioară. Ziduri cu urdorile negre curse pe ele.
– Bună dimineața, domnu Ionescu.
Mă întorc către voce. Ata gătită oficial, în ton cu scorțoșenia glasului. Tocuri, deux piece negru, cămașă albă, cu cafeaua în mînă trăgînd dintr-un Kent.
– Parcă eram Piciul.
– Erați.
– Bună dimineața, doamnă.
– Domnișoară.
– Domnișoară, dacă spuneți dumneavoastră.
– Lasă miștoul ieftin că nu te prinde.
– Scuzați.
– Ce mai faceți?
– Mulțumesc, bine. Mă gîndesc.
– Aha. Din experiență, acțiunea asta vă ia cel mai mult timp.
– Exact.
– Și cînd aveți de gînd s-o finalizați?
– Contează?
– Nu prea.
– Atunci, cînd o fi, e răspunsul perfect.
– Am înțeles.
Și eu am înțeles că iar trîntisem cu muci-n fasole, era specialitatea case, nu-i așa? În loc să las dracului obiectele din mînă și să mă reped s-o iau în brațe, cum ar fi făcut orice îndrăgostit, eu mergeam mai departe pe uitătura aia cretină de nepăsător și pe răspunsurile de doi lei cu care mă dotase spiritul meu de frondă.
– Domnu Ionescu, nu vă mai deranjați să găsiți răspunsuri convenabile.
Era un soi de „Pa, pa, fraiere!”, pe care oricine îl prevedea din avion. Și eu.
– N-am ce face, domnișoară. Nu ține de mine să grăbesc sau să lichidez acest proces.
– Vorbiți de parcă sunteți două persoane, iar una vă conduce și dumneavoastră sunteți al doilea obiect din inventar, care n-are voință. Sunteți cumva schizofrenic?
– Din cîte știu, nu, dar nu sunt doctor să pun un diagnostic.
– Ar fi fost bine să fiți.
Stinse țigara pe marginea vasului de aluminiu și o aruncă tacticos în gaura din centrul lui.
– La revedere, domnu Ionescu.
Se întoarse și plecă spre biroul ei. Își rotea didactic soldurile perfecte, ca o felină plecată la vînătoare. Deci făcea mișto de mine. Aparent nu mai era supărată și juca teatru. Vorbitul ăsta la persoana a doua nu îi era propriu, iar rotirea calmă a feselor, fiind numai noi doi pe hol, era un „ia uită-te să vezi ce pierzi, cretinule!” Așa și era. De o săptămînă adormeam greu, nu mă mai gîndeam decît la ea și stăteam cu orele cu ochii pironiți în tavan, necoborîndu-i decît ca să schimb țigara. Știa asta și nu-mi dădea papucii, dar nu se-nmuia, vroia să-mi dea o lecție sau mai multe, dracu știe.
Sunt cretin.
geaba, uhitto... blogdaproste... 