*
Mă lăsasem cu totul ei. Parcul desfăcut de verdeață, în plină zi cenușie. Banca cam rece, aleile pustii din timpul săptămînii, chiulul de la servici, fiecare plecînd spre o altă direcție conform biletului de voie și găsindu-ne la începutul Herăstrăului. Tăcerea nefirească și zîmbetul ei încordat, mîinile mele căutătoare, gemetele ei spunînd numai nu, dar desfăcîndu-se ca e rodie, iar buzele… Ar trebui să scriu un capitol doar despre buzele Atei. Aici ar fi necesare descrieri foarte amănunțite de la formă pînă la senzații, mai ales aceea umedă ce își cuprindea propriile buze încet, atent, cu grijă, iar limba ta mîngîia cealaltă limbă cu tandrețe unui te iubesc imens sub un cer din cea mai grea toamnă pe care-am trăit-o. Despre buzele ei aș putea să scriu poeme ce nu le voi pune vreodată în fața ochilor cuiva, pentru că, poate, mi-ar fura amintirea senzației în care mă lăsam, iar caldul coapselor îmbrăcate-n pielea ciorapilor ieftini îmi umplea nările de dorință cînd se strîngeau cu putere parcă frîngîndu-mi degetele. Nu vedeam nimic de sub ochii închiși. „De ce ești curios?” mă apostrofase o dată cînd m-a surprins în timpul unui sărut cum îi scrutam fața ca pe un orizont de pe puntea unei corăbii. Se desprinsese din îmbrățișare cu expresia aia rea. „De ce trebuie tu să le știi pe toate?” Plecase atunci supărată și mi-a luat ani de zile s-o împac. Acum strîngeam pleoapele cu furie aș spune. Doar mîinile mi le lăsam să cutreiere libere pe sub fustă spre împleticirea aia de cîrpe fierbinți deja sau așa mi se părea mie. Mă bucuram de cum mi se dădea fără să bage în seamă ceasul sau eventualii trecători. „Ne iubim, ce e rău într-asta?” și se hlizea umed. „Cui nu-i place, să nu se uite!” decreta victorios pe străzile unui București fugit de la servici.
*
– Pepsi.
– Două pepsi, vă rog frumos.
Chelnerul plecă și pe chipul Atei se putea citi un aer de amuzament. Crîșma era goală, tăiată de razele soarelui de primăvară ca într-un joc geometric savant.
– Ce e? Eram sobru sau serios.
– Mă distrează ce politicos ești. Se hlizea.
– Nu aceasta-i normalul?
– Poate la tine. „Vă rog frumooos!” Se strîmba mimînd un om de nimic, un cerșetor, mă rog, un om de nimic. Nu mă distra, dar pe ea pesemne că o umfla rîsul știind că mă enervează.
– N-am făcut așa!
– Te-ai supărat?
– Da.
– Și ce să facă mamițica să-ți treacă, Piciule?
Își apropiase fața cu buzele-i țuguindu-se de obrazul meu voit supărat. Parfumul călduț dintre sînii ei începuse să mă-nvăluie.
– Să mă sărute.
– Te-ntinzi la cașcaval…
Se retrase brusc cu gura pînă la urechi și cîrciuma deveni iarăși rece și impersonală.
– Dacă tu ești cașcaval mă-ntind.
Zîmbii.
– Las. Văd că ți-a trecut. Data viitoare.
Mi-am șters zîmbetul de pe față de parcă eram în fața plutonului de execuție.
– O să-mi iau singur cașcavalul și am întins mîna alunecînd palma spre ceafa ei ascunsă sub claia creață. Am găsit-o ușor transpirată.
– Potolește-te. O să strig viol! Se scutura de măna mea dînd-o la o parte. Eu am revenit.
– Strigă! și am tras-o spre gura mea pofticioasă ca toate gurile bărbătești pe lîngă care trecea.
– Vi…
– Pepsi-urile dumneavoastră.
geaba, uhitto... blogdaproste... 