mi s-au dat în marginea transportului în comun unde troienele crescuseră pașii erau găuri negre iar universul chioșcului de țigări tăcea
ca o fulgușoară ea țopăi peste mormanele de zăpadă albe ca spuma laptelui îmbrăcată-n negru precum cărbunele căptușit cu blană de iepure sau vulpe polară de plastic și lână de la merceria din colț suindu-se în troleibuz
eram numai noi doi c-un bătrân surd fără telefon mobil sau ochelari de vedere ce cânta la o muzicuță clămpănitoare și-și pusese șapca sa teutonă exact în centrul de greutate al universului învelit în tablă de cinci albastră
ne-am privit aproape trei stații eu cu ea desigur până când am clipit și-am luat-o-n brațe secole iar ea m-a-ntrebat dacă mă logodesc la prima
atunci i-am văzut rucsacul roșu din spate și i-am zis că ea nu e moartea și-am fost părăsit
geaba, uhitto... blogdaproste... 