Despre iubire

Mai e și Luca. Desigur că mai e și Luca. Cine spune că nu mai e și Luca? Nimeni. În cameră cu el voi dormi. Lui îi voi povesti noaptea despre Ata, despre iubirea mea ciudățică. Am început să folosesc diminutive. Să-mi trag două perechi de palme? E cam înghesuială-n autobuzul ăsta. Nu te lasă să de desfășori. Ce bine ar fi fost să nu fie nimeni! Eu singur adus pînă la poarta casei lu’ tanti Florica. O fanfară m-ar aștepta și ar da tonul la cîntec. Frumoasele virgine ale comunei mi-ar intona o melodie suavă încît n-aș mai vedea că sunt desculțe și rochiile îs din stambă ieftină. Voi privi doar țîțele lor cu sfîrcuri precum creioanele. În mod sigur vor fi goale pe sub rochiile înflorate, iar vîntul le va răsfira duios pletele de toate culorile. La coborîre Marina îmi va oferi un braț cu flori proaspăt cosit din curtea din față, Gigi va fi sobru, Manole o va ține pe Ana în brațe, iar Luca va urla din toți rărunchii, „ Atențiaaaaaaaaaaaaaa la mine!” Tot satul va fi adunat pentru a mă primi și aplauzele vor curge în valuri repezi ape curg și vuiet dau în cale la coborîrea mea din autobuz. Primarul, jandarmul, mă rog, milițienii cu șeful de post în frunte, chelnerul de la Dobrogeanu, directorul școlii și cel al cherhanelii. „Cherhanelii” sau „cherhaneii”? Cum o fi corect? Și mă mai dau scriitor. Ptiu…
– Actele la control!
În fața mea, într-o uniformă nouă, însoțit de doi soldați în termen cu priviri tocite, grănicerul avea o față scîrbită de prezența mea. Toți din autobuz, cîți mai rămăseseră, mă priveau cu oareșcare milă. Mi-am dat seama că nu mai eram vedeta, ci doar o insectă care urma să fie strivită de bocancul nemilos al autorității. Bucureșteanul, necunoscut desigur, care vine în vacanță la doi mai. Și la început de iunie. Sărac. Dacă avea bani venea și el ca omul prin iulie, august. Nu că atunci ar fi găsit gazdă, dar arăta că era cineva la el la „serviciu” unde „nu oricine ia conced în lunile ălea bune.” bag mîna în buzunarul de la spate și scot buletinul. Îl dau. Tovarășul gradu, plutonier în cazul de față, ia obiectul și-l studiază foaie cu foaie. Tensiune. Nu mișcă nimeni. Suntem într-un western unde dușmanii se uită unul la altul pipăind cu degetele minții pistoalele de la brîu.
– Și în ce scop ați venit în 2 Mai?
Era să spun „în scop de futut”, dar mi-am luat seama. Nu cred că au simțul umorului, iar eu la secție bătut măr nu prea am chef să ajung.
– Concediu.
– Aha…
Westernul s-a transformat într-un film cu spioni furîndu-ne vajnicele noastre secrete militare și economice, iar grănicerul lua trăsăturile lui Sergiu Nicolaescu. Îmi întinde buletinul.
– Concediu plăcut, tovarășe!
Adică voi fi cu ochii pe tine, spionule! Sau pur și simplu sufăr de paranoia, iar omul din fața mea e plictisit de slujba lui într-un sat plat, la margine de mare. Ce ciudat. Uitasem că sunt la mare.

• art
• despre iubire