*
ploua în tunel. miros de iarbă jilavă era pe coapsele nefiresc de lungi ale minorelor în floare, albe precum luminile de neon la amiază. luați loc aici, buzele ei îmi indicau scaunul albastru de plastic masiv și am rugat-o să mă lingă la a doua singular ca și cum aș fi fost într-a zecea de curînd. ea m-a cuprins și spațiile s-au golit de la sine, lumea dintr-o dată nu mai exista, nici simțurile, nici tunelele. eram o explozie petrecută de mult cînd așteptam aproape tremurînd să vină la mine o fată mai sigură de ea decît blocurile cenușii cum avea să le numească mult mai tîrziu un ziarist de la l’équipe și eu priveam din balcon strada neștiind cum arat-o femeie pe dinafara înăuntrului ei.
*
Cobor din tren. Nu mai e noapte, dar nici dimineață nu e. Ies din gara plină brusc de călători și merg la autogara de lîngă. Îi spun șoferului că vreau pînă la 2 Mai. Mă întreabă dacă am buletinul la mine. Am. Mă așez pe un scaun liber din stînga să văd răsăritul. Nu mai e mult. Nu mă simt bine totuși. Marea asta nu-mi priește. N-ar fi fost rău să fie și Ata cu mine. Asta e. Pe jumătate plin, vehiculul se pune în mișcare. Privesc pe geam cum apare lumina. Încet, cu grijă. O geană roșie la orizont. Marea sub ea vălurește mărunt. În afară de uruitul motorului nu se aude nimic. Dacă eram pe plajă auzeam poate pescărușii. Începe să apară discul. În juru-i cerul prinde culori de tot felul. E mai bine să nu fie senin, senin. Norii sunt prinși în jocul de nuanțe. Dacă aș fi mai atent poate aș simți cum mă rotesc cu planeta. Din mersul mașinii nu pot percepe asta. Acum e tot discul ieșit în afara mării. Deja portocaliu spre galben. Nu mă mai uit. Interiorul autobuzului e plin de lumină roșie. Închid ochii și încerc să adorm.
geaba, uhitto... blogdaproste... 