purta o bască verde olive peste părul de aur roșu (precum verigheta turcească ce mi-o cumpărasem imediat după facultate ca să ne cuprindă), iar coapsele-i ajungeau pînă la cer, desigur cerul de beton sub care defilăm noi, indiscreții.
lumea încă doarme. se mișcă încetînd sa clipească. acvariul subteranei se desface privirilor, zgomotului și mirosurilor. gesturi largi, desfaceri obscene, culorile se-ngriurează. sunt plecat de ani. apa obosește. aerul nu îmbătrînește de loc. focul se plimba prin ecrane cu anunțuri deochiate, iar pămîntul, ei bine pămîntul se derulează indiferent deasupra noastră. acasă e doar o tresărire amabilă, defilată prin magazine cu opiacee, cu nenumărate ce nu le vom vedea decît înainte de-a scoate cardul și cuvintele din dicționar.
îi aruncasem zîmbetul meu hulpav, iar ea s-a bosumflat ca o portocală ce tocmai ieșea de sub jetul de apă. s-a întors cu corpul ei bănuit, sub paltonul subțire, bej și a mai făcut cîțiva pași mai încolo de mine. evident.
cînd încep să-ți cadă lentilele precum frunzele toamna și doar lumina îți cuprinde retina, formele devin bănuieli, mîinile caută palpînd aerul marginea scării. e dintr-o dată în locul vertebrelor somate să tacă, iar ziua țîșnește din tine fără substantive.
am pierdut-o din ochi cînd am fost aspirați de branhiile metalice.
atenție se închid ușile! se auzea pe tot peronul ca dintr-un minaret orizontal fără hijab o tînguire de îndemn la război mai sfînt clipă de clipă.
ziua devenea o viermuială lentă în care te lăsai atins înfierbîntîndu-te.
geaba, uhitto... blogdaproste... 