Despre iubire

*

N-am să mai spun nimic. Nu știu cît timp. Pesemne săptămîni de-acum încolo. Poți să vii cu șapte mii de ramuri de măslin în cioc, precum porumbelul păcii, de pomană. Ți-am scris nenumărate bilețele, ce-oi fi făcut cu ele, dracu’ știe. Tu nimic. Îmi beau țigările pe culoarul ăsta căruia am să-i învăț pătratele pe dinafară. Să te superi dintr-o prostie, după capul meu, și să nu mai discuți, e cam mult. Nu e prima dată cînd tot tu vii la mine, Ata. Îți cunosc deja stratagemele. Nu te-am văzut decît dacă intru la voi în birou, unde nu prea am ce să caut, sau pe hol în fugă și nu suntem niciodată singuri. Eu te strig de pomană. Te faci că n-auzi. Altfel iese Rodica, se uită cu atenție, deși culoarul e unul fără coturi sau posibile ascunzișuri de unde să-ți sar în spate ca la Posada, și de-abia după aia ieși și tu. Parcă ați înnebunit. Mai știi? Of.

*

– Am ajuns?
– Așa devreme?
Vocea Atei era înceată, vocalele atîrnau mai lungi, iar soarele strălucitor deja îmi dădea cu tifla.
– Ce devreme? E deja opt.
Eu eram nerăbdător, frustrat că nu e cu mine și atîrn de telefonul ăsta în cabina telefonică a oficiului poștal. Funcționara se uita la mine peste ghișeul de piatră, de fapt de beton turnat și lustruit căruia îi spuneau tandru „mozaic”.
– Mă iubești?
Eram încordat, mai serios decît Gigi, și așteptam o îmbrățișare.
– Hai măi, Piciule, e duminică dimineață… Ce vrei de la mine?
– Să-mi spui cît de mult mă iubești.
– Cît vrei tu…
– Parcă răspunzi din obligație!
– Da, pentru că știi că vreau să dorm mai mult duminica. Ești nervos?
Începea să se trezească. Silabele aveau deja consistență normală, iar vocea începea să prindă inflexiuni ceva mai dure.
– Bine, dormi atunci. Te sun mai încolo.
– Acu m-am trezit. Deci, ce vrei?
– Nimic. Să-ți spun că am ajuns cu bine, că toată lumea e ok, că s-au bucurat că m-au văzut, că…
– Și era urgent?
Era rece. Distantă, superioară, rea. Furia sculatului din somn era ca magma unui vulcan sub crusta subțire a politeții.
– Da. Pentru că te iubesc.
– Ascultă, Piciule. Știu, futu-i mama mă-sii!
– Cu ce?
În liniștea scurtă care a urmat eram deja calm, liniștit, solar etc. Nimic nu-mi mai putea strica ziua, nici măcar îmbufnarea ei sau furia sau supărarea. Mă obișnuisem cu toate.
– Pa.
Și clac telefonul. Scurt. Sec. Mă simțeam tăiat de o sabie de samurai în două și eu încă alergam fericit înspre soare fără ca bucățile să gliseze una pe alta despărțindu-se. Eram conștient de moarte, dar mă bucuram de gluma, excepțională ziceam eu în acea vreme, și lama elegantă nu făcea decît să-mi împlinească destinul. Cum îmi tot spunea ea în momentele de maximă tandrețe, pe cînd îmi suporta cu stoicism glumele mele mai mult sau mai puțin nesărate. „Cine limbă lungă are…” Noroc că ocna nu mai era un loc de încarcerare. Sau ghinion. Cine știe…